Rss Feed
  1. Finalul meciului

    joi, 24 aprilie 2014

              "Nu-i nimic, am înțeles, s-a sfârșit și poate că așa-i mai bine". Finala de la fotbal s-a terminat și după un meci care a durat mai mult decât trebuia se pare că echipa noastră nu a reușit să câștige. Nu degeaba se pune un campionat mondial o dată la patru ani, un astfel de spectacol nu-l poți avea oricând așa că ai face bine să te trezești și de dimineață ca să vezi meciul favorit.

             "Dar tu, 'ce ești tu de vină c-am greșit?". Tactica meciului nu fost gândită bine de la început și de frica de a pierde meciul, am jucat defensiv, așteptând să cunosc adversarul și să ies pe contraatac în repriza secundă. Jucătorii parcă avea plumb în ghete pentru că o pasă simplă nu reușeau să lege și atunci când trebuiau să verticalizeze jocul, ei pasau în spate. În plus a fost destul ca apărarea să gafeze o singură dată pentru ca la final greșeala să se dovedească fatală și să fie unul din factorii care au înclinat balanța meciului. Nu a fost singurul lucru care a adus victoria echipei adverse, a contat și tactica specială folosită care să contracareze fix jocul de atac pe care ne bazam atât de mult.

             Ce a lipsit față de alte meciuri? Cu siguranță faptul că era un meci între două echipe care se cunoșteau și știau de ce sunt capabili jucătorii echipei adverse a făcut ca spectacolul să lipsească și dramatismul să fie mare pe finalul meciului. Față de alte meciuri, jucătorul cu numărul 10 nu fost pus deloc în valoare și nu a primit mingi pe care să le poată fructifica. Apărarea a fost pusă bine la încercare iar în final oboseala și-a spus cuvântul pentru că nu au mai respectat indicațiile tactice date de antrenor. Nici banca de rezerve nu era foarte variată astfel încât o schimbare inspirată să aducă vreo modificare pe tabela de scor. Alături de secund s-au căutat diverse scheme și formule de joc care să destabilizeze apărarea adversă, fără succes însă.

             "Nu merită nimeni să fii tristă tu." Meciurile vin și trec, trofeele se câștigă sau se pierd, dar să nu uităm că vor fi și alte finale de jucat. În funcție de importanța lor, mai poți aștepta 2 ani până la Europene sau dacă ai răbdre, 4 ani și poți merge la un Mondial. Este de apreciat și fair-play-ul cu care s-a jucat și faptul că meciul s-a terminat fără să existe jucători accidentați. Ambele echipe mai au meciuri și e important să poată juca în formula completă. Și revenind la matematică, scria pe o carte pe care am primit-o în generală la o olimpiadă: "Ai câștigat, continuă, ai pierdut, continuă!".


  2.           Am ajuns în Skopje după un drum lung cu autobuzul și tot ce îmi doream era mâncare și un duș. Am ajuns la hostel cu un taximetrist cu care am povestit despre CFR Cluj și am aflat că mai sunt cazat cu două italience și un prieten alături de care pornisem. Părea că am început cu dreptul.

              Povestea weekendului s-a rezumat la: burek, oameni faini, prieteni noi, chest beat from wolf of wall street, vizitat și relaxare. Într-un final trebuia să revenim și la viața reală și să mergem acasă pentru că de marți ne aștepta lucrul. Împachetați cu suvenire și alcoale pentru cadouri, am luat trenul și am avut răbdare. Ne-am trezit doar la graniță când am dat buletinele. Chiar și atunci, doar am deschis un ochi, am luat buletinul, l-am dat și apoi l-am pus direct înapoi în buzunar ca să pot adormi mai repede. În celălat compartiment umblă o mică povestioară cum prietenii mei au reușit să facă niște minori să plângă prin puteri nemaivăzute. Într-un final am ajuns în Belgrad, trenul întârziase chiar un timp decent de mic și am pornit să vedem de la cât aveam următorul tren. Întâmplarea făcea că era unul peste 15 minute dar în altă parte a orașului. Am negociat cumva cu niște taximetriști și în ultimul moment am ajuns de am prins trenul.

             Părăseam Belgradul și cumva eram liniștiti că ne îndreptăm spre casă. Am început să ne completăm biletele de tren și ne pregăteam să adormim puțin. Mie a început să îmi curgă sânge din nas așa că nu am chiar adormit. Trenul ne-a dus până aproape lângă graniță și de acolo urma să luam alt tren. Ne-am urcat iar eu fericit că am găsit o priză, mi-am scos telefonul și am început să mă joc. Întainte să pornim a venit un polițist de vamă să ne verifice actele ca să nu fie probleme la vamă. Atunci am avut surpriza să realizez că eu mi-am pierdut buletinul... nașpa frate! M-am dat jos, am lăsat rucsacul să mi-l aducă colegii de cameră, eu mi-am luat doar portmoneul și un corn. Norocul nr. 1 - orașul în care eram avea un consulat și atunci nu a trebuit să mă întorc în Belgrad la ambasadă. Norocul nr. 2 - în gară am dat de un tip care ști română și m-a dus până în centrul orașului. Norocul nr. 3 - am prins deschis la consulat, programul era doar până la ora 12. Norocul nr. 4 - tipul a stat cu mine, m-a dus la bancă să plătesc taxa, apoi la exchange sa schimb bani, apoi iar la bancă apoi iar la consulat. Și cel mai mare noroc a fost că la final tipul acela super nice m-am mai dus cu mașina și încă vreo 15 km până la graniță. Sănătate să aibă omul acela și să-i trăiască familia!

              De granița de la sârbi am trecut lejer, pe jos, și m-am îndreptat spre cea a noastră. Aveam doar o foaie ștampilată cu o poză care zicea că eu într-adevăr sunt eu și că nu-s altcineva și ținea loc de buletin. Așa s-a făcut că la granița noastră am așteptat destul de mult încât să treacă toate mașinile care poate m-ar fi luat la stop. Până în satul de lângă m-a dus o mașină de poliție de la MAI până la urmă. Acolo mi-am luat ceva de mâncare, am sunat acasă să le prezint situația și apoi m-am pus la stop. Am prins o mașină până în Timișoara și de fericit ce eram, le-am dat bani ca nu cumva să risc să îi pierd. Ajuns în oraș, am mers direct la gară să văd cum pot ajunge în Cluj. Era o rută pe la Oradea dar tanti de la ghișeu se tot fâstâcea și numa nu o vrut să îmi dea bilet pentru că nu aveam voie să călătoresc cu Balkan Flexipass-ul așa în tara mea. Era gata, gata să pierd trenul dar l-am prins la limită. Era să ratez și legătura din Oradea spre Cluj, dar l-am rugat pe controlor să anunțe să mai aștepte încă 5 minute trenul. Până la urmă am ajuns și acasă și chiar foarte repede, doar cu vreo 20 de minute după ceilalți prieteni. Pe drum am aflat și că plânsetul de copii mici este unul din lucrurile care nu mă poate lăsa să nu dorm.

              A fost o călătorie lungă, interesantă și din care am învățat multe. M-am mai relaxat, mi-am făcut prieteni noi, elementul surpirză nu a lipsit și mai am o poveste de spus copiilor. Am reușit să-mi închei niște socoteli mai vechi din Belgrad și asta m-a făcut să fiu mai liniștit. Timpul solo petrecut pe autobuz si tren m-a făcut să mă gândesc mai mult la ce-i important pentru mine și la momentele faine din viață. Și abia aștept următoarea călătorie, care se anunță să fie iar în Polonia.


  3.           Simțeam cum viața mea e prea moale în ultima vreme și m-am hotârât să fac ceva neașteptat. Serbia și Macedonia erau țările care puteau să îmi ofere multe iar atunci când am primit oferta de a petrece un weekend în Skopje, nu am ratat-o. Planuri deja începeau să apară în capul meu.

              Ne-am strâns șapte oameni, am sunat hosteluri cu viber, am vorbit cu un nene, ne-a făcut un deal bun pentru că suntem oameni nice și a zis că ne așteaptă. Am aflat că putem călători afară doar cu buletinul, adică pașaportul nu era necesar și asta a mai încurajat lumea. Cu bagajele făcute, cu shot-urile pregătite și cu rucsacul în spate, ne-am luat un Balkan Flexipass și am pornit pe ruta Cluj-Timișoara-Belgrad-Skopje și apoi retur. Până în Belgrad a fost lejer, ne-am scos ceva de la pachet și ne-am făcut comozi. Am schimbat trenurile la timp și am ajuns când trebuia. În Belgrad vremea era puțin urâtă, dar ne-am apucat să vizităm și așa.

              Un lucru pe care-l știam eu foarte bine și pe care nu trebuia să îl ratez era să mă reîntâlnesc cu Milena. După ce am văzut cetatea Belgradului, m-am despărțit de restul grupului și am plecat în căutarea unui McDonalds unde să mă adăpostesc de ploaia măruntă și să vorbesc pe internet să văd unde ne întâlnim. Am stabilit o locație și așteptam să se facă ora la care să iasă de la lucru. Dar de dragul discuției și a "finalei de de la cluj" am continuat conversația până în momentul în care le-am trimis un mesaj la ceilalți ce zicea așa "Frăței, cum să vă zic... ne vedem mâine direct în Skopje...". Apoi am luat un autobuz și mă îndreptam spre o parte ciudată a orașului. Aveam emoții! După vreo 20min de mers "pă nașpa" adică fără bilet, m-am oprit într-o stație destul de departe de centrul orașului și acolo mă aștepta ea într-o mașina.

              Am ajuns la apartament, mi-am dat jos bagajele și-am stat să ma usuc. Acolo mai era și sora ei cu prietenul ei. Apoi a deschis niște peturi de bere și ne-am pus la "depănat amintiri" și povestit chestii random. Mă simțeam bine și nu regretam că mai stau o noapte în Belgrad. Într-un târziu am ajuns și la somn pentru că a doua zi aveam autobuz la prima oră. Dimineața, cu noaptea-n cap, am pornit împreună spre centrul orașului, eu la gară, ea la școală (e profesoară de matematică). Mi-am luat biletul și am așteptat busul după ce ne-am luat rămas bun.

             Vreo 7 ore am făcut până în Skopje. La început a fost ok, am mai dormit, am mai scultat muzică, dar trecuseră 4 ore și eu nu mai aveam ce face. M-am mai uitat pe geam, am mai încercat să adorm, mi-am rearanjat lucrurile din portmoneu și m-am uitat la fiecare chestie din el în parte. După o vreme am stat liniștit și m-am gândit la viață... că urma să fac și eu curând 24 de ani.