Grigore are deja trei ani și trei luni și imediat o să vină și Silvia, viitoare lui surioară. Viața e bună, viața e frumoasă, noi suntem sănătoși, el devine deja independent așa că trebuia să pregătim cadrul ca el să cânte melodia aceasta la un moment dat. Chiar mă gândeam că parcă partea grea (cel puțin pentru mine) trecuse și de aici nu că e ușor, dar măcar e altceva. Urmează să dăm un new game și pornim iar de la zero (începusem să scriu zilele trecute).
Ieri după ce am ajuns acasă, mă pregăteam să mă bag la duș când am văzut că îmi era ruptă cureaua de la ceas. L-am pus în sertar, am luat altul, i-am setat ora nouă, am pornit alarma, dar nu m-am uitat neapărat la ce oră e pusă. A doua zi dimineața sună pe la 6:45, un pic cam repede pentru cum aș fi vrut eu să mă trezesc. Mă gândesc că în 15 minute oricum sună alarma la telefon așa că mă pun la somn. La 7:30 mă trezesc la întâmplare, merg să verific alarma… ea tot sunase, Maria lângă ea nu a auzit-o așa că la un moment dat s-a oprit. L-am trezit rapid pe Grigore și în 15 minute eram deja la ușă. Cumva el era mai supărat că prindem aglomerație decât mine. Ce-i drept, am stat un pic în trafic, dar când am simțit că deja se aglomerează, am oprit și am pornit pe jos. Am transpirat un pic, dar am ajuns la timp. Chiar după ce l-am terminat de îmbrăcat și era aproape să intre, restul se pregăteau să meargă la masă. A fost la limită, dar a fost ok.
Am revenit la birou iar pe la unu jumate mi-a scris Maria să vin acasă că au început contracțiile. O oră mai târziu eram la spital, iar două ore mai târziu mi-a scris să merg pe la ea să o văd pe Silvia. L-am scos pe Grigore de la grădiniță, ne-am plimbat un pic, am încercat să mergem să o vedem dar din păcate încă nu era ajunsă în salon așa că ne-am întors acasă. A fost o zi un pic haotică dar lucrurile au mers bine într-un final.
Mă bucur că a venit ziua când în suntem patru și sunt atât tată de băiat cât și de fată. Nici nu mă aștept să fie ușor, dar la cât de mult îmi place experiența de până acum, abia aștept să văd ce aventuri ne așteaptă. În rest, vorba aia, sănătate la familie.
Grigore adormise iar eu mai pierdeam vremea la laptop cu o bere. S-a trezit de două ori să îmi ceară apă și a băut de parcă era întors din oraș după o beție cu prietenii. A doua oară când mi-a cerut apă, i-am adus minerală, mi-a zis că vrea plată, i-am zis că … nu mai avem plată, doar minerală, a zis foarte clar că vrea plată. După ce i-am adus plată, mi-a zis că el vrea minerală. I-am adus până la urmă iar minerală și i-am zis să mă strige când vrea să facă pișu. Peste două minute am auzit „taaaatiiiii, fac pișuuuuu”. L-am luat din pătuț, l-am pus la oliță și stăteam jos lângă el ca să își sprijine capul pe mine. În timp ce așteptam să termine, a băgat un râgâit serios că am simțit tot grătarul și micii din el. L-am văzut cum se screme și a zis că face și caca, așa semi adormit cum era. În timp ce eu căutam șervețelele, „printre aburii de beție” mi-a zis de nicăieri, „tati, te iubesc!”; trebuie să recunosc, m-a luat pe nepregătite. Cam asta e tot ce contează în viață. L-am șters la cur, l-am pus înapoi în pătuț și și-a continuat somnul.
Weekendul trecut am fost nași pentru niște prieteni, iar nunta s-a ținut în Berbești, județul Vâlcea. Nu prea știam la ce să mă aștept, dar eram deschis la orice și îmi doream să aflu cât mai multe. Pe Grigore l-am lăsat la bunici, așa că nu aveam niciun stres.
Ca orice nuntă care se respectă trebuie să țină trei zile și trei nopți, așa că joi la amiază am pornit de la Cluj. După cinci ore de drum, în mare parte pe autostradă, am ajuns, iar lumea era deja pregătită. Cortul era instalat, mesele erau aranjate, lemnele erau puse pe grătar, eu am băgat două farfurii de ciorbă și eram gata de acțiune. Am mers să ne lăsăm bagajele, să ne schimbăm în haine cinstite și ne-am întors la casa mirelui. Între timp au ajuns și lăutarii așa că distracția putea începe.
Joi era seara în care veneau oamenii mai apropiați și se „împodobea bradul” alături de brădar. Se punea un colac la bază și flori din hârtie creponată. S-a făcut o horă în cinstea bradului iar apoi urma să fie plimbat prin toate locurile nunții. Asta-i cât am prins eu din explicații. Era o tanti care ne explica la fiecare pas ce trebuie să facem, ce urmează să se întâmple și fiecare ce rol are. Noi stăteam atenți și ascultam ca la teleenciclopedie.
Dacă la noi în Ardeal știe lumea să facă țuică bună, la ei în zonă, vinul e la putere. De cum am ajuns, am gustat un pahar și am știut că așa o să merg toată noaptea. Avea gust și aromă de parcă era must. Toată seara n-am avut niciun bai, iar a doua zi m-am putut trezi fără ca nou. Apoi când ne-am așezat la masă, ne-au servit cu probabil cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată. Știu, sunt cuvinte mari, dar am mâncat vreo zece ca să mă conving. Din ce am înțeles de la cine le-a rulat, s-a folosit soi de varză românească, nu turcească, pentru că are frunza mai subțire și se pătrunde mai bine. Au fost fierte în sos de roșii, cu afumătura din aia bună, într-un ceaun mare de tuci. Încep să salivez doar acum când mă gândesc. Prima farfurie s-a terminat aproape instant, dar cum eram la masa mirilor am primit destul de repede porție extra.
Seara mergea excelent, lăutarii știau să cânte fix ce trebuie, iar vremea a ținut cu noi și nu a plouat. Vinul parcă era tot mai bun, în spate se făceau grătarele și încet își făcea apariția și un purceluș de lapte. Era multă voie bun și toată lumea se simțea bine. Când credeam că deja e prea multă mâncare, au mai venit și prăjiturile. Tradiția era că fiecare invitat aduce un platou de prăjituri, dar nu din alea cumpărate, toate făcute de casă. Cel puțin zece tipuri diferite de prăjitură am gustat, efectiv nu mă mai puteam opri. Pe la ora două noi am plecat că Maria nu prea mai avea energie, dar lume a continut până dimineața la cinci.
Vineri practic a fost „zi liberă”. Ne-am plimbat prin zonă, am văzut Peștera Muierilor și am mers și până lângă Peștera Polovragi. Într-un final ne-am întors la casa mirelui și ne gândeam să jucăm ceva în timp ce stăm la o poveste. Board games nu erau, remi nu eram siguri, dar parcă mergea o partidă de table. Am dat trei zaruri și am mers până în casă să-mi iau un pahar de vin să nu stau pe sec, dar când m-am întors, socrul mare mi-a luat locul la masă. Și nu prea s-a mai ridicat de acolo, pentru că altcineva nu a mai câștigat. Și ăsta nu era orice joc de table, a fost varianta autentică, cu trash-talk clasic și cu muzică în fundal. Scoți, nu scoți, fără numărat, poartă-n casă, dă-i cu duble și tot așa. Mi se părea că seara asta are potențial și am luat niște cafea ca să fiu pregătit. N-am fost foarte inspirat pentru că pe la 12 a venit ploaia și am mers toți la cazare. Am dormit cu ochii închiși, dar nu prea m-am odihnit, iar pe la șase îmi venea să mă ridic din pat.
Sâmbătă a fost ziua cea mare. Fetele s-au trezit la prima oră pentru machiaje și coafură, noi băieții am mai pierdut vremea un pic. Am pus costumul pe umeraș și am mers îmbrăcat lejer, așteptând momentul oportun să mă schimb. Când am văzut că lumea deja începe să se agite iar eu eram în pantaloni scurți, m-am îmbrăcat rapid. Apoi ni s-a explicat lista de tradiții pe care urma să le facem.
Mireasa mergea la a treia fântână de la răsărit (sau ceva de genul) ca să scoată apă. Avea la gât o eșarfă și trebuia să aibă grijă să nu o ude, altfel bărbatul era bețiv. S-a pornit în alai spre fântână, apoi s-a jucat o horă în jurul găleții și s-a tot cântat. Nașii am rămas cu mirele și cu brădarul ca să ne pregătim de bărbierit cu toporul – semn de putere, forță și responsabilitate. Partea interesantă a fost că unul din invitați avea colecție de săbii, așa că ne-a ajutat cu ceva mai serios și mai de impact.
După ce mirele a fost pregătit și aranjat, a venit momentul să punem florile în piept. Ce am aflat doar în ultimul moment e că noi, nașii, trebuie să punem și bani în piept mirelui. Bani aveam la mine, dar nu aveam bancnote mari, nu puteam pune 200 lei în piept. Am căutat un pic să văd dacă găsesc măcar „un Eminescu” de 500 lei, dar fără scucces. Așa că am profitat de un moment când a trebuit să scot niște bani de pe card, am trecut pe la un schimb valutar și am schimbat 100 de euro. Mirele era pregătit acuma de nuntă.
La biserică a fost destul de lejer, au fost doi popi, iar unul din ei cânta chiar foarte fain. Lumânările n-au fost mari, dar au fost groase și mi-a amorțit un pic mâna. Am încercat să fiu atent cu ea, părea că totul a mers ok, dar când am ieșit mirele avea niste ceară pe mâna dreaptă, și doar eu am stat lângă el… Cealaltă nașă a avut ghinion mai mare și la ieșire, când trebuia să stingem lumânarea de tocul de sus de la ușă, a scăpat ceară pe rochie. Problema a fost rezolvată rapid de soacra mică cu un fier de călcat și niște șervețele de bucătărie.
Am fost să facem poze, în paralel am verificat și calificările de la formula 1, iar de acolo am mers direct la sală. Ce nu mă așteptam, să văd sala goală când am ajuns. Aparent aici obiceiul e invers, mirii așteaptă invitații la intrare și îi conduc la locul lor. Cam într-o oră sala s-a umplut, am început să mâncăm, să bem și să-i dăm drumul la distracție. Nu prea mi-au ieșit pașii la horă, poate, poate îi învăț până la următoarea ocazie. Nici nu știu pe la ce oră s-a terminat, dar am stat până la final. Aveam niște bani la sacou gata de dat la lăutari să pună melodiaaia bună, din păcate nu am prins momentul.
A fost un weekend fain și ne-am distrat pe cinste. Am mâncat mult, am băut bine și m-am distrat autentic, iar când am ajuns acasă aveam cu 2kg în plus pe cântar. Musai trebuie să ne întoarcem, măcar să îmi iau revanșa la table.
La începutul anului, după o scurtă vizită la bunici, Grigore a început să știe ce mărci de mașini avem noi. Iar de aici orice plimbare prin oraș a devenit mult mai interesantă și mai puțin plictisitoare. La orice pas descopeream o mașină nouă, o marcă nouă. De unele era impresionat mai mult, de altele nu prea. Pe unele „le pornea” el, pe altele mami, iar pe altele eu. Bine, bine, tot tractoarele și excavatoarele erau punctul principal de atracție, dar măcar acuma aveam un nou subiect de discuție. Când i-am zis prima data de marca Volkswagen, mi-am dat seama ca e prea lung și prea complicat, așa că am simplificat și i-am zis ca noi avem Tiguan. Era mai ușor de pronunțat și de ținut minte; atâta tot că acum orice vw vedem pe stradă, pentru el e Tiguan. Mai aștept să mai treacă un pic de timp și o să ajungem și la marcă vs model.
Am observat că atunci când ne plimbăm pe stradă, trebuie „să se întâmple ceva” la fiecare pas, altfel se plictisește. Și acuma că am descoperit mașinile, rulotele, camioanele, în principiu cam orice are roți și volan, simt că ăsta e primul nostru punct comun. Și putem discuta despre asta și simt pasiunea lui pentru ceva ce-i place. Și e fain.
2024 cred că a fost cel mai greu an din câte țin eu minte. Nu rău sau urât, doar dificil și intens. Baiul e că majoritatea planurilor pe care mi le-am făcut și așteptările pe care le aveam de la mine, au fost puțin cam optimiste. Restul lucrurilor care trebuiau să facă diferența, nu că au dat greș, dar n-au ajuns încă la final așa că n-am putut să culeg energie la ele. Iar la finalul anului pur și simplu m-am simțit un pic mai obosit decât am fost în anii precedenți, și de aia zic că a fost greu.
năFRama. De când am început proiectul în 2012, nu prea am fost interesat de cum aș putea monetiza platforma, îmi doream să fac asta la un moment dat, dar nu reprezenta o prioritate. Spre finalul lui 2023 mi-a venit o idee grozav de bună despre cum aș putea contacta entități care ar putea fi interesate să o folosească – LinkedIn. Era așa de evident și de simplu – nu știu cum de nu m-am gândit mai devreme la asta. Am început să regândesc toate infrastructura și să pregătesc o interfață unde să pot adăuga și schimba statusul la o organizație mult mai ușor. Schimbările nu erau mari, dar eram entuziasmat că am luat totul pe cont propriu și „am trecut la următorul nivel”.
Țin minte că de Paște eram la Bistrița și totul era probabil undeva la 90% gata. Și ca să nu mai lungesc așteptarea am zis să încep „căutarea pe LinkedIn” și termin restul lucrurilor după. Primul impediment a fost când mi-am dat seama că pentru conturile de bază, funcționalitățile sunt cam limitate. Am văzut ce poate să ofere varianta premium și am activat un free trial. Mi-am setat filtre, le-am optimizat și am început căutarea. Am scris inclusiv un mini script care apăsa pe butonul de message, dădea copy-paste la un mesaj, înlocuia numele iar eu trebuia doar să dau send. Aștepta după mine, iar apoi deschidea informațiile la o nouă persoană. Totul a mers perfect, până ce m-am lovit de limita lunară impusă de ei.
@_@ csf, ncsf. Deși nu îmi convenea situația, înțelegeam perfect motivul. M-am mai documentat, am mai vorbit cu persoane din domeniu și am înțeles care ar trebui să fie direcția, din păcate n-am vrut să acord mai mult timp pentru partea de sales, speram doar că o să găsesc o scurtătură rezonabilă. Nu intră la categoria de eșec, toată munca nu a fost în zadar, atâtat tot că nu o pot trece la succes și nu am putut colecta „mulțumirea veșnică” și nici extra energie pentru ce mai aveam de făcut.
casa. La începutul anului aveam planul casei și un 3D unde mă puteam plimba ca în counter-strike. Ceva n-a mers neapărat cum trebuia și doar undeva la începutul verii a fost trimis spre aprobare. Și cum a prins fix perioada de concedii, au stat un pic „foile” la verificat, dar la final de iulie am fost anunțat că s-a rezolvat. Luna august a fost mult prea intensă ca să planific ceva, așa că doar prin septembrie am început mai serios. Am reușit să demolăm relativ rapid casa veche, am găsit echipă care să ridice casa la roșu și la mijloc de octombrie am dat drumul la treabă. Planul era să o terminăm de ridicat până la finalul anului, dar ce nu au reușit constructorii să ia în calcul e că ziua se termină mai repede și pe la 5 e deja întuneric.
Lucrurile avansează destul de bine și e foarte fain să vezi progresul. În continuare mi se pare că cea mai bună decizie pe care am luat-o legat de casă, a fost să lucrez cu un inginer constructor care să supervizeze tot procesul, să vorbească pe limba muncitorilor și să se asigure că lucrurile ies ca la carte. Mă pricep eu la multe, dar chiar nu îmi doream să devin expert în cărămidă sau betoane, cu toate că fără să vreau am mai prins una alta. Eu mi-aș dori ca „Masa de Crăciun” din 2025 să o facem în Aiton, și o să îmi concentrez energie în această direcție, dar rămâne de văzut ce o să reușim.
ciubăr. Încă un lucru de care mi-am dat seama că a început să îmi placă destul de mult, e să pierd vremea în ciubăr la povești. Am fost anul acesta la o petrecere de burlaci, la o cabană de bărbați și în teambuilding și am petrecut destul de mult timp „la murat”. Dacă vrei să o duci la următorul nivel, faci o înțelegere cu lumea să își păstreze toate discuțiile bune plus alea de șantier pentru exact momentul ăsta. Toată lumea stă în cerc, e relaxată, mai bei o bere și dezbați politică, fotbal, religie, bani sau „cum era înainte”. Și timpul trece parcă pe melodia asta și nu e loc de ceartă, doar vorbit ca să umpli timpul. Partea faină e că apa pe lângă faptul că e caldă, te mai ajută să îți ții echilibrul așa că nu există pericole.
Pe de altă parte, când am fost în teambuilding eu am fost cel care a pus muzică la boxă de pe telefon. Nu era foarte rece afară, dar ploua mărunt. Lumea zicea că ar trebui să am grijă de telefon, dar … mă gândeam totuși că telefoanele astea mai noi au o grămadă de certificări și rezistă. Nu-i ca și cum niște picuri de apă o să îi facă rău, nu-i ca și cum l-aș scufunda eu pe sub apă. Mda, n-a fost chiar așa și, pe scurt, a trebuit să îmi schimb telefonul. Și partea cea mai proastă e că am vrut varianta pro de la google pixle și acolo aveau doar culori plictisitoare. Data viitoare o să aleg doar culoarea și cum vine, aia e.
jurnalul. Locul unde stric eu banii e kickstarter. De acolo mi-am luat boardgames, puzzle-uri, ceasuri, cheie franceză dar și un stilou. Și pentru că nu am vrut doar să adune praf într-un sertar, l-am umplut cu cerneală și am un început să scriu un jurnal zilnic. Nimic complicat, dramatic, sofisticat – scriam la distanță de un rând, ca să pară că umplu o pagină mai repede, un mic rezumat al zilei. Încercam să includ ce am făcut, ce a fost interesant, ce mi-a plăcut, ce vreau să mai fac după ce ajung acasă și eventual mai scriam și ce am făcut în ziua precedentă dacă era cazul și nu era deja inclus. De ce? În primul rând îmi trebuia o justificare pentru banii pe care i-am dat pe stilou, dar eram și curios unde o să ducă asta și dacă o să ajute cu ceva. Nu am luat-o foarte tare în serios, dar am încercat să fiu consistent și să nu ratez o zi. De menționat că jurnalul îl aveam pe biroul de la lucru și scriam la final de zi fără să îl iau acasă pentru weekenduri.
După jumătate de an de scris, rezultatele sunt foarte faine și mă bucur că am decis să fac asta. Nu am recitit ce am scris, dar faptul că scriam, mă ajuta să sumarizez și să rețin mai ușor ce s-a întâmplat în acea zi. Am ajuns să îmi dau seama ce anume îmi place și ce nu. Mi-am dat seama în ce zile am fost mai fericit și cel mai important, ce anume din ziua respectivă m-a făcut fericit. A fost ceva wow pentru mine și m-a făcut să mă simt și mai puternic. Anul ăsta am ajuns să mă cunosc destul de bine și știu cine sunt și ce vreau. Dar partea asta a fost doar un drum lung, nu a fost complicat, ce e cu adevărat dificil e ceea ce urmează, adică „implementarea”. Am trecut de partea în care nu știam ce e de făcut, acum doar trebuie să fac. E mai puțin palpitant, pentru că știu unde ajung, iar singura plăcere care mai rămane e în proces.
Elden Ring. 140 de ore din 2024 au intrat în acest joc și nu regret niciun minut. Una din cele mai bune investiții a fost să îmi iau Steam Deck și în continuare mă bucur de el. Nu eram neapărat fan la jocurile de tipul acesta, dar cum timpul liber a devenit mai restrâns iar seara nu mai aveam energie de lucruri productive, am zis să iau ceva ce să joc înainte de somn. Pentru mine Elden Ring a fost o călătorie unde nu contează când ajungem la destinație, important e să ne bucurăm de priveliște. Erau momente când doar mă suiam pe cal și mă plimbam aiurea, revizitam o zonă pe care o știam și încercam să văd cum e acum că sunt level mai mare. Au fost locuri mai intense unde am petrecut destul de mult timp, dar la final a fost o recompensă destul de faină când am reușit să-l termin. Probabil de la Mass Effect încoace, nu m-am mai bucurat așa tare de un joc video.
tractoare. Știu multe lucruri care sunt grele și nu sunt faine. Știu multe lucruri care sunt foarte faine și nici nu sunt grele. Sunt și lucruri care sunt un pic grele și doar un pic faine. Dar nu știu alt lucru care să fie foarte greu și foarte fain în același timp înafară de viața de tată/mamă. Am vrut să iasă cât mai bine așa că am investit multă energie, m-a consumat destul de tare, dar mi-a dat cele mai multe și mai faine momente de bucurie în 2024. Grigore vorbește destul de ok cât să ne înțelegem, iar acum suntem la partea când îmi zice că „trebuie să văd” iar pe final de an au început și întrebările despre orice. Dar dacă e ceva ce-i place cel mai mult (după mâncare), atunci alea-s tractoarele. Are deja câteva și căutăm să mai cumpărăm, că de ce să mint.. și mie îmi plac destul de mult. Și dacă ne plimbăm pe undeva și vedem un tractor sau un excavator atunci veselia e maximă. De crăciun când ne-am întors de la bunica am stat tot drumul pe geam să ne uităm după ele, și m-a surprins si pe mine cât de multe am văzut. Iar seara când ne punem la somn îi zic povestea cu tractorul Mitică care merge la prietenii lui, excavatorul, macaraua, mașina de tasat, camionul, motostivuitorul, mașina de gunoi și picamerul. Și dacă nu adoarme încep să povestesc chestii random de la structuri de beton până la cum funcționează curentul electric. Și dacă nici așa nu adoarme mai stau un pic acolo. Câteodată e mai ușor, dar de obicei e destul de obositor, daaar e foarte fain, pentru că atunci când se trezește doar mă strigă „tatiiii, m-am treziiiit”. Și inclusiv partea asta e enervantă, pentru că înseamnă că automat și somnul meu s-a terminat, dar foarte faină pentru că de obicei dimineața e odihnit și are cea mai faină energie.
Tot anul ăsta, a fost prima dată când l-am lăsat o săptămână la bunici cât timp noi am fost în concediu pă Spania. Și credeam că o să i se facă dor și o să plângă după noi când defapt a fost chiar invers. Pe cât de mult mi-am dorit niște timp liber fără griji și doar cu Maria, pe atât de repede ni s-a făcut dor de el. S-a integrat așa tare în viața mea că cel mai bine e atunci e când e și el. Să fie clar, am reușit să ne distrăm foarte fain și singuri în Barcelona și apoi la munte. Jamon, cava și măsline aș putea băga din orice poziție. Dar ca orice experiență, contează și persoanele cu care împarți acel moment.
save game. Pe final de an am fost toți trei la cabană la Vlădeasa de ziua unei prietene. Anul trecut când am mers, am lăsat mașina undeva mai jos și am urcat cu Grigore în spate. Anul acesta ne-am luat săniuța în portbagaj, iar dacă era zăpadă, să îl cărăm așa. Spre surprinderea mea, drumul era asfaltat și curat până aproape sus la cabana. Îți venea să zici, „uite că se face treabă bună în țara asta” și să te bucuri că n-ai pierdut vremea aiurea. Am profitat că am ajuns din timp și ne-am dat cu sania acolo sus și ne-am bucurat de zăpadă. A doua zi pe la amiză am pornit spre Cluj, ca să prindem somnul lui Grigore și să ne putem relaxa restul zilei acasă. Am luat-o încet, cu mici emoții la partea de pădure pentru că era doar zăpadă pe jos. Am lăsat-o foarte încet cât să se miște roțile și totul a fost ok. M-am bucurat tare când am văzut că ajungem și se vede asfaltul negru. Dar fix ăla a fost momentul când a început cea mai intensă și stresantă experiență cu mașina din viața mea. Drumul era curat, dar era înghețat la suprafață că abia puteai sta în picioare pe el. Mașina aluneca din inerție doar, iar eu aveam ne navigat niște serpentine pe coborâre.
O parte din mine ar fi vrut să lăsăm mașina acolo, cealaltă parte din mine își dorea doar să ajungem toți acasă. Lumea care urca mă sfătuia să mai aștept un pic că vine soarele și o să se topească gheața. Am calculat niște unghiuri, am văzut pe unde trec brazii și era clar că unele zone erau umbrite toată ziua. M-am dat jos, am văzut cum e drumul, unde e uscat și unde nu și planul meu era să folosesc fiecare zonă uscată ca checkpoint, iar în rest să merg cu două roți prin zăpada de pe margine. Aveam noroc că șanțul nu era adânc, dar tot trebuia să merg înainte să lovesc cu piciorul bucățile de zăpadă mai înalte ca să nu lovească masca din față. La un moment dat i-am rugat pe Maria și Grigore să pornească pe jos în față că vin eu încet, atâta tot să nu am și grija lor. Mi-am dat jos geamurile ca să fie răcoare și să pot auzi mai bine motorul și cum se învârt roțile. La fiecare zece metri parcurși îmi ziceam „save game”, cu toate că nu prea puteam da load game. Atâta am strans din cur că aproape am făcut febră musculară, dar într-un final am trecut de toată zona cu bine.
chestii. În 2024 pot zice că în sfârșit am reușit să optimizez mâncarea și kilogramele. După mai multe experimente am găsit ce e cel mai bine pentru mine și cred că secretul stă doar în cantitate și disciplină. Am ajuns la un fel de intermitent fasting pentru că încerc să nu mai mănânc seara, dar în rest nu mă feresc de la nimic. Este loc de mai bine dacă aș avea un pic grijă la cantități, dar nu îmi bat capul momentan. La cafea am tot luat pauze ca să nu simt că depind de ea, plus că mă enervează că mă face să transpir excesiv. În schimb mi-am făcut un obicei din a-i face Mariei cafeluța de dimineață și nu prea am ratat o zi tot anul. Într-un mod ciudat, pentru mine disciplina îmi dă mai multă libertate, pe care în caz contrar haosul mi-ar lua-o.
Când am fost la Straja prin primăvară, l-am lăsat pe Grigore să se joace la volan gândindu-mă că nu are ce să facă rău dacă cheile sunt la mine. Ce nu știam e că becurile se pot aprinde și cu mașina oprită. A doua zi când ne pregăteam să plecăm, bagajele în mașină, pupăm pe toată lumea, ne așezăm pe scaune, dar mașina nu pornea. Juma de oră cu caluri și nimic, a trebuit să vină cineva cu o „servietă” să îi dea un șoc mai puternic ca să pornească. Bateria avea mai bine de zece ani. Pe de altă parte, prin septembrie am reușit performanța să fiu oprit de poliție pentru viteză și să mi se aducă la cunoștință că tocmai mi-a expirat ITPul de 3 zile. Norocul meu a fost că aveau stație mobilă, au verificat mașina și am primit adeverință că mai pot circula încă două săptămâni dar între timp trebuie să merg la RAR. Omul nu învață când i se zice frumos, cel mai bine înveți din greșeli.
Când începe un an nou, încerc să îmi propun puțin peste limită și mă bazez că după ce termin primele obiective, o să prind inerție și o să am destulă forță să le rezolv și pe restul. Pe final de an abia am reușit să termin adventofcode pentru că s-a simțit lipsa de energie și putere. Pe parcursul anului s-a adunat multă dezordine de care nu am reușit să am grijă și a trebuit să mă descurc cum am putut. Din nou, anul nu a fost unul rău; pentru tot ce a fost frumos, l-aș repeta oricând. Dacă e să fac o analiză, n-aș știi sigur ce a lipsit; poate un pic mai multă disciplină ar fi ajutat, dar nu cred că semnificativ. Intru în 2025 fără un plan, vreau doar să termin tot ce nu am reușit în 2024, iar la mijlocul anului o să fac o nouă analiză și o să văd dacă schimb ceva.
